Søren Kierkegaard este părintele existențialismului și unul dintre cei mai profunzi critici ai modernității raționaliste. Scrie într-o formă fragmentară, adesea sub pseudonim, pentru a exprima drama interioară a individului care nu se poate reduce nici la concepte abstracte, nici la formule sistematice. Pentru Kierkegaard, adevărul nu este ceva general, ci subiectiv: ceea ce contează nu e doar ce gândești, ci cum trăiești ceea ce gândești. Filozofia sa este una a angajamentului personal, nu a cunoașterii dezinteresate.

În faimoasa sa triadă - estetic, etic, religios - Kierkegaard descrie trei moduri de a fi în lume. Estetul fuge de angajamente, trăiește în joc și ironie, dar sfârșește în disperare. Eticul caută responsabilitatea, alegerea conștientă, dar nu poate depăși singur angoasa existențială. Numai în saltul religios - un salt al credinței, irațional, paradoxal - individul se poate raporta la Absolut. În „Frica și cutremur”, analizează cazul lui Avraam, nu ca model moral, ci ca figură a credinței autentice, care sfidează etica universală în numele unei relații personale cu Dumnezeu.

Kierkegaard a fost ignorat de mulți contemporani, dar a influențat decisiv gândirea secolului XX: de la Heidegger și Sartre la teologi ca Karl Barth și Paul Tillich. A adus în prim-plan singurătatea, angoasa, vinovăția și credința, nu ca patologii, ci ca dimensiuni constitutive ale condiției umane. Gândirea lui e neliniștitoare și profundă: ne cere să nu ne ascundem în spatele ideilor generale, ci să trăim cu luciditate, în fața libertății, a alegerii și a infinitului.